Deruta armatei franceze în fața retragerii trupelor din Africa. Dincolo de problemele de securitate necesare pentru menținerea soldaților în zonă, teatrul militar african constituie o zonă cunoscută pentru statul major
După două luni de confruntare cu junta nigeriană, anunțul lui Emmanuel Macron privind retragerea a armatei franceze, aproximativ 1.500 de soldați francezi dislocați în Niger pe 24 septembrie este una dintre cele mai grele lovituri pe care armata franceză a trebuit să le îndure în ultimii zece ani, scrie Le Monde.
Chiar dacă au existat avertismente privind instabilitatea regimului lui Mohamed Bazoum, președintele nigerian răsturnat de puciști în iulie, puțini din cadrul instituției militare au anticipat că această respingere a militarilor francezi va fi atât de rapidă, după retragerile din Mali din 2022 și din Burkina Faso la începutul anului.
Sfârșitul prezenței Franței în Africa
„Se întoarce o pagină a istoriei”, mărturisea cu regret, cu câteva zile înainte de anunțul plecării armatei franceze, un general convertit la sectorul privat, prevăzând evenimentele ce vor urma. „Vedem sfârșitul lumii vechi”, a spus un alt ofițer, dezamăgit, la sfârșitul lunii iulie, în urma loviturii de stat nigeriene, cu referire la cartea fostului jurnalist specializat în probleme internaționale Alexandre Adler, mort cu doar câteva zile mai devreme.
Un moment neobișnuit de derută în cercurile militare, confruntate cu o scădere a prezenței Franței în Africa, despre care până acum speraseră că va fi evitată.
Instituția militară a apărat mult timp acest atașament față de Africa, cu sprijinul executivului, în numele problemelor de securitate: lupta împotriva terorismului, a corupției, a contrabandei de migranți și, mai pe larg, împotriva creării unor zone largi de ilegalitate.
Odată cu încheierea Operațiunii „Barkhane” în 2022 și confruntate cu imposibilitatea depășirii amenințării jihadiste, aceste obiective de securitate s-au transformat într-o preocupare de a păstra o zonă de influență franceză în fața ambițiilor rusești crescânde.
Dar această poziție, presupusă a fi însoțită de o trecere în umbră a armatei în favoarea diplomației culturale și economice, a menținut o formă de status quo cu continentul.
Politica Franței, respinsă de Africa
În fața respingerii tot mai puternice a politicii franceze în Africa și umilințelor suportate, voci din cercurile militare încep să denunțe în culise ceea ce a fost întotdeauna tabu în cadrul armatei: îndepărtarea de continentul african din motive mai mult organizatorice decât operaționale.
Pe scurt, necesitatea de renunța la un teren de antrenament „de limbă franceză” dur, dar nu prea expus, care permite rotația trupelor, bonusuri, posturi de comandă, dar și avansarea în experiență și în carieră.
Aceste mize au devenit mai importante în ultimii ani, odată cu apariția unei crize a vocațiilor, în special în cadrul armatei – 700 de posturi neocupate doar în 2021.
Presiunea asupra menținerii personalului în Africa s-a întărit și ea în mod paradoxal de la începutul războiului din Ucraina. Posibila mutare a forțelor franceze spre Europa este complicată astăzi de faptul că multe țări de pe flancul estic sunt deja angajate în cooperare cu alte puteri: Estonia cu Regatul Unit, Lituania cu Germania, Polonia și România cu Statele Unite.
Deși armata franceză a reușit să desfășoare câteva trupe – în jur de 1.300 de oameni – în România și Estonia, viața de zi cu zi este formată în principal din supraveghere și antrenament în cadrul coaliției.
Misiunile africane făceau posibilă confruntarea trupelor în luptă
În schimb, misiunile africane făceau posibilă confruntarea trupelor în luptă, ceea ce explică parțial rezistența personalului în a renunța la acest teren. Chiar dacă au existat morți (58 în Sahel între 2013 și 2022) și izolare în monoactivitate: război asimetric împotriva grupărilor jihadiste insuficient echipate.
„Know-how”-ul misiunilor expediționare franceze a sprijinit, de altfel, de multă vreme industria de apărare, foarte dependentă de exporturi. „Armata a crezut întotdeauna că ar putea scăpa cu retragerea câtorva trupe din Africa. Acceptarea va fi dificilă, situația actuală a fost bună pentru toată lumea”, rezumă un fost soldat angajat în Africa.
„Acest pandant între operațiunile externe din Africa subsahariană și angajamentele din Europa de Est nu este fără precedent”, reamintește Bénédicte Chéron, istoric și lector la Institutul Catolic din Paris.
„El ordonează viața în armată din anii 1970 încoace, cu tensiuni structurale, de pregătire și doctrinare pe care trupele le-au trăit deja, chiar dacă situația se schimbă din nou în mod evident astăzi”.
Dezamăgirea unei generaţii
Dezamăgirea actuală din cadrul trupelor este parțial generațională. Ierarhia armatei, care contează mult la vârful instituţiei, a favorizat, în mod tradiţional, operaţiunile uşoare, efectuate de infanterie. Dacă vorbim de Saint-Cyr, cei promovați cu cele mai mari note sunt adesea mai atrași de comandourile de parașutiști sau de trupele marine decât de cavalerie sau artilerie.
Cu toate acestea, aceste regimente sunt prin natura lor mai preocupate de menținerea deschisă a canalelor de cooperare cu Africa decât de implocarea într-un război pozițional cu Rusia sub egida NATO.
„Dilema de astăzi este că știm cât ne costă să părăsim Africa, dar nu știm ce câștigăm”, observă un fost militar. Dar retragerea pare inevitabilă. Înainte de lunile de vară, principiul unei reduceri a personalului militar francez în Gabon (300 de soldați), Senegal (300) și Coasta de Fildeș (900) înainte de sfârșitul anului fusese adoptat după discuții acerbe între Palatul Elysée și Ministerul Apărării.
