Gabriel Liiceanu: Planeta este, în clipa de față, scena unei lupte între autoritarism, “care vrea război continuu” și democrația de tip occidental, care încearcă să păstreze valorile liberalismului, cum sunt libertatea și demnitatea individului.
“Este ceea ce ar trebui să înțelegem” fiecare dintre noi, atunci când suntem tentați să ascultăm mesajele partidelor extremiste, este de părere scriitorul și filosoful Gabriel Liiceanu.
Extremiștii “îți dau senzația că, pentru a câștiga puterea, sunt în stare să se alieze cu tabăra celor care vor războiul continuu”, a spus el, într-un interviu pentru Știrileprotv.ro, realizat de Cristian Leonte.
Gabriel Liiceanu: “Ceea ce ar trebui să înțelegem – dacă ar fi să le spui unor oameni ceva extrem de simplu – „înțelegeți că pe planetă, în clipa de față, se duce lupta pentru supremația unuia dintre cele două modele, ambele tinzând să devină planetare. Unii vor ca întreaga planetă să funcționeze după modelul autoritarist, alții se chinuie să păstreze valorile democrației, în care libertatea individului și demnitatea lui sunt valori centrale.”
“În România, cel mai mare pericol e ca valorile extremiste și partidul care le reprezintă să câștige alegerile”
Cristian Leonte: Dacă ne gândim la anul 2024, cu variatele lui alegeri și cu conflictele care par să izbucnească într-o lume care e complet dată peste cap, în ce poziție ne va găsi sfârșitul lui 2024? Credeți care este principalul pericol pentru pentru România?
Gabriel Liiceanu: “Principalul pericol este, evident, să câștige valorile extremiste, (…) pentru că partidul care le reprezintă astăzi are tehnici de apariție pe scena publică care nu sunt cenzurate, la nivelul unei democrații.
Se practică violența cuvântului, violența fizică uneori, amenințarea, se excită toate corzile tribalismului contemporan, care e naționalismul. Și atunci, felul în care foarte mulți oameni cad în plasa tribalismului, recte a naționalismului, este coarda pe care s-a apăsat întotdeauna, când o putere a vrut să se perpetueze.
A ațâțat, a strâns o masă mare de oameni în jurul unor idei care le mângâie vanitățile naționale.
Ăsta e pericolul cel mare – ca oamenii să ghideze după vanitatea „Noi suntem români!”. Și cânți pe stradă că ești român. Dacă ăsta este criteriul după care alegi un partid, vom avea în continuare de tras. Oamenii aceștia nu își dau seama că (extremismul) funcționează împotriva lor. (…)
Principala armă a celor care vor să instaureze autoritarismul este să împiedice cu orice preț înțelegerea între cele două tabere (n.r. democrația si autoritarismul). Trebuie să faci tot ce e cu putință ca să ții vie starea războiului etern. Orice, dar nu pacea eternă. Pentru că pacea eternă îi scoate din joc pe autoritariști. Sau, ei visează o pace eternă sub forma unei opresări planetare.
Dar la acea opresare planetară n-ajungi decât întreținând ura între triburi, între popoare. Ceea ce se întâmplă în Palestina acum, în Ucraina, și așa mai departe. Putea să fie liniște în Europa. Nimeni n-a visat că va mai exista un război aici (…) Or, din cauza rușilor, s-a dovedit că oricând e cineva dispus să ațâțe din nou lucrurile. Nu pace! În pace nu progresează și nu beneficiază de pace dictatorii și agenții totalitalismului.”
Cristian Leonte: Doar o precizare vă rog ați spus „rușilor”, și nu Putin. Așadar, chiar și dacă Putin ar dispărea, atmosfera vecinilor ar rămâne aceeași?
Gabriel Liiceanu: Am spus „rușilor”, pentru că istoria lor este atât de impregnată, de 800 de ani, de modelul omului unic care decide asupra vieților tuturor, încât, statistic vorbind, – nu există judecăți universale, toți rușii, toți cutare, sigur, e o prostie – dar când spunem „rușilor”, avem în vedere o imagine a istoriei lor cumplită. Cumplită!
Pentru că au trăit 800 de ani în mintea unui singur om, care se numea “Țarul” sau Stalin, pe urmă. Or, asta deja a intrat într-o cultură a genelor istorice. Și de asta, Putin poate să aibă în continuare popularitate.”
“Sunt atât de multe minciuni, încât nu mai distingi picătura de adevăr. Avem obligația morală de a fi inteligenți, pentru a nu fi manipulați”
Gabriel Liiceanu s-a aflat în platoul Știrilor PRO TV pentru a omagia personalitatea Monicăi Lovinescu, cea care a fost, vreme de zeci de ani, portavocea rezistenței anticomuniste românești la postul de radio Europa Liberă.
El a fost întrebat, în context, despre riscurile fenomenului fake news, ca formă de manipulare modernă, în perspectiva alegerilor de anul viitor din România.
Gabriel Liiceanu: “A existat un faimos critic american, în secolul XX, care vorbea despre obligația morală de a fi inteligent. A fi inteligent nu însemna să te naști neapărat cu o minte sclipitoare, ci însemna să ai datele. Să te informezi în așa fel încât să poți înțelege corect lumea, să nu te lași manipulat, să nu devii masă de manevră.”
Cristian Leonte: E foarte frumos și simplu spus. Dar, domnule Liceanu, ce ne facem în 2024? E o ocazie minunată de a face acest exercițiu de informare. Sunt patru runde de alegeri în România. Avalanșa de informații este copleșitoare: audio, video, scrisă, de la persoană la persoană….
Gabriel Liiceanu: “Știți, când cineva spune ce v-am spus eu adineauri, „avem obligația de a fi inteligenți”, bineînțeles că e conștient că ceea ce spune nu are o acoperire perfectă în realitate, pentru că asta ține până la urmă de gradul de educație, de faptul de a te informa din surse credibile, a le distinge și a citi.
Or, la noi, vreo 40 și ceva la sută din români nu citesc, nu știu să distingă, să aibă discernământ în fața unor știri de la un post de radio (…). Și atunci, ești manipulabil.
Știți, „a îneca peștele în apă” -asta e tehnica. Sunt atât de multe minciuni, încât nu mai distingi momentul când apare picătura de adevăr. Nu mai distingi adevărul de minciuni, pentru că sunt prea multe variante.”
“Comunismul era axat pe mutilarea cuvântului, pe minciună. Azi, se minte în continuare”
Gabriel Liiceanu a amintit că, în România, “comunismul în care trăiam era axat pe mutilarea cuvântului, pe minciună”, și a avertizat că “azi, se minte în continuare”. El a evocat, în acest sens, rolul Monicăi Lovinescu în “recuperarea valorii cuvântului”.
Gabriel Liiceanu: “Gândiți-vă că toate cuvintele-cheie care făceau viața unei țări erau „popor”, „libertate”, „dreptate”, „fericire” ș.a.m.d. Toate ne erau fluturate sub ochi, mințite. Sensurile lor erau complet derapate.
În locul adevărului era minciuna, în locul fericirii era mizeria, totul pe dos, în locul dreptății era nedreptatea. În locul democrației, de care se vorbea, desigur – comunismul era o democrație, spuneau ei -, era cel mai cumplit regim, autoritarismul și teroarea, etc. Or această recuperare a cuvântului, sigur că e actuală azi, pentru că se minte în continuare.
Lupta Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, sau instrumentul pe care l-au avut la îndemână, și cel cu care s-au răfuit, totodată, a fost cuvântul. De ce cuvântul? Răfuiala lor a fost în principal cu cei care aveau acces la cuvânt, și deci o responsabilitate față de felul cum foloseau cuvintele, scriitorii. (…) De ce? Pentru că comunismul în care trăim noi era axat pe mutilarea cuvântului, pe minciună. (…)
Deci, pentru ca să minți, trebuie să pervertești cuvântul. Pentru ca să te reașezi în limitele democrației, ale adevărului, ale demnității umane, trebuie să recuperezi cuvântul mutilat. Or ei asta au făcut: au încercat să recupereze valoarea cuvântului. (…)
(Monica Lovinescu și Virgila Ierunca) vorbeau în locul nostru. Este enorm asta. Pentru că un popor care nu mai are nicio sursă pentru adevăr, pentru aflarea adevărului, începe să se degradeze, începe să creadă în cuvintele propagandei. Ei au împiedicat asta. Undeva, de undeva se rosteau adevăruri esențiale pentru a ști pe ce lume trăiești și ce înseamnă comunismul.”
Cum a cunoscut-o pe Monica Lovinescu
Cristian Leonte:Noi am cunoscut-o pe Monica Lovinescu pe undele scurte, Dvs. însă ați și întâlnit-o. Povestiți-ne cum…
Gabriel Liiceanu: “Înainte de a vă povesti cum, am să vă spun, am să completez… observ citatul dvs. despre memorie, cu propoziția ei celebră în România după 90. A spus „Românii au uitat înainte de a-și aduce aminte”.
Acum, dacă ne gândim la felul în care i-am uitat noi azi pe ei, și la felul în care uităm în general în istoria noastră, sunt două lucruri puțin diferite. Pentru uitarea lor există o explicație: cei care am trăit sub undele scurte ale Europei Libere, evident că aveam conștiința ei, conștiința lor, ca o prezență de zi cu zi, dar vocile trec, cuvintele zboară, așa încât când un jurnalist, oricât de mare ar fi, iese de pe scena lumii, vorbele lui se păstrează în arhive.
Cu alte cuvinte, generațiile de după ‘90 care n-au avut neșansa de a trăi înainte de ‘90 sau șansa – cum am avut-o noi pentru a asculta, de a-i asculta. Nu mai știu cine sunt, pentru că nu au cum să aibă memoria unor oameni care vorbeau pentru noi. (…)
Eu am avut șansa să-i cunosc. E foarte frumoasă această întâlnire, pentru că ea era așteptată de ambele părți. Pentru mine, ideea de a-i vedea în viață, în viața mea, era destul de nerealistă. Nu se punea problema să ieși din țară în anii comunismului.
Când s-a produs o deschidere, pe venirea lui Ceaușescu, în primii ani în special, și au început să dea pașapoarte, inclusiv pentru studii și burse, atunci a existat un contact nesperat de ambele părți. Și ai celor din exil, și a noastră, că vom putea să ne cunoaștem altfel decât – în cazul lor – ca niște voci. Deci eu așteptam, visam această întâlnire, ca întâlnirea cu un mit. (…)
Eu eram pus pe harta culturală a momentului, ca „cineva cu filozofia” … În România, în anii 60-70, filozofia însemna ideologia marxist-leninistă. Facultatea pe care o făcusem eu, terminată în anii 65, era o facultate de soi-disant (n.r. așa-zisă – în limba franceză) filosofie marxistă, care m-a ajutat enorm, pentru că am cunoscut ce a însemnat această otravă ideologică la sursă. N-a prins…
În același timp, am căpătat o informație, și având norocul să gândesc liber în domeniul filozofiei, întâlnindu-l pe Noica, având lecturi de un anumit tip, deja, din biblioteca familiei, am reușit să scriu o carte, „Tragicul, o fenomenologie a limitei și conștiinței”, care nu mai avea nicio legătură cu ce era în peisajul filozofic. Această carte, pentru Virgil Ierunca, în special (…) a avut un șoc că în România putea să apară ceva care făcea legătura cu interbelicul.
Și atunci, au început să spere că acea continuitate, întreruptă de venirea comunismului, există. Și au vorbit enorm despre această carte, care apăruse în 1975 la Editura Univers.”
“Nu iei în brațe un om pe care îl vezi prima oară… Ori acest miracol s-a întâmplat, în cazul nostru”
Gabriel Liiceanu “Deci ei așteptau să-l cunoască pe acel individ straniu care reușise, într-un peisaj ideologizat complet, să scrie o carte care avea aerul Occidentului. (…)
Or, întâlnirea asta s-a petrecut atunci când am reușit să obțin viza pentru o bursă Humboldt, în 1981, în Germania. În clipa în care am ajuns în Germania, după câteva zile, am vorbit la telefon cu ei, m-am suit în tren și a avut loc întâlnirea.
A fost o întâlnire-șoc de ambele părți, pentru că, de obicei, oamenii se “miros”, și întâlnirile dintre ei sunt… ori ușile rămân închise între ei, ori întredeschise, dar nu se deschid de prima oară, nu iei în brațe un om pe care îl vezi prima oară… Ori acest miracol s-a întâmplat în cazul nostru. Cum să spun, a fost un „coup de foudre”, o dragoste la prima vedere, într-un spațiu uman. Coincideam în toate valorile, aveam contactele făcute. Ei mă hrăniseră cu emisiunile lor, eu – cu cultura mea.
Cine a fost Monica Lovinescu
Monica Lovinescu s-a născut în România, în 1923, și era fiica criticului literar Eugen Lovinescu. În 1947, anul instaurării comunismului în România, s-a refugiat la Paris, unde avea să devină una dintre cele mai cunoscute voci ale exilului românesc.
Românii aflați în țară o puteau asculta prin intermediul postului de radio Europa Liberă, post finanțat de guvernul american, cu scopul declarat de a submina regimurile comuniste din țările din Estul Europei.
Atitudinea sa fermă anticomunistă și condamnarea puternică a regimului dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu au fost la un pas să o coste viața.
În 1977, Monica Lovinescu a fost atacată, în fața casei sale, de doi agenți palestinieni, trimiși de Securitate, la ordinele lui Ceaușescu. În urma atacului, a ajuns în comă la spital, dar și-a revenit, reluându-și, în scurt timp, emisiunile radiofonice în care critica regimul comunist din România. S-a stins din viață în 2008, la vârsta de 85 de ani.
Pentru întreaga sa activitate de jurnalist și critic literar, președintele Emil Constantinescu i-a conferit, în 1999, Ordinul Steaua României în grad de Cavaler.
Monica Lovinescu ar fi împlinit, la 19 noiembrie 2023, 100 de ani. Pentru a marca acest moment, Fundația Humanitas Aqua Forte și Editura Humanitas au propus un exercițiu de admirație și aducere aminte.
Organizatorii au pregătit o agendă bogată în evenimente desfășurate de-a lungul întregului an 2023 – ANUL MONICA LOVINESCU, al cărei punct culminant va fi ziua de 19 noiembrie, care va debuta cu ceremonia de dezvelire a ansamblului sculptural Lovinescu–Ierunca, operă a sculptorului Virgil Scripcariu.
Ceremonia va avea loc în Cotroceni, la intersecția străzilor dr. Grigore Romniceanu și dr. Petre Herescu, la ora 12.30.
În aceeași zi, la ora 19.00, la Ateneul Român va avea loc Gala Monica Lovinescu.
Pentru ilustrația materialului video, s-au folosit imagini puse la dispoziție de Fundația HUMANITAS AQUA FORTE.
