Marina Provilska e pregătită să înceapă o viață nouă în România, departe de casa ei din Odesa. După un an de incertitudini, și-a găsit un nou job: face tururi ghidate pentru ucrainenii care doresc să cunoască mai bine țara care le e gazdă. „Pentru mine a fost o bucurie că le-am deschis mai larg oamenilor ușile istoriei, să vadă dincolo de stereotipuri”, spune Marina într-o discuție cu Libertatea.
O casă de lemn, cu un balcon și o cameră mici, este luată cu asalt de câțiva copii. Un băiețel urcă rapid scările construite din bucăți de buștean și exclamă: „Aici dorm dragonii!”. E aprobat de un cor de exclamații. Părinții râd și îi lasă să creadă ce vor. De fapt, casa cu acoperișul de șindrilă ar fi putut aparține unui țăran pălmaș din Maramureș. Dar fantezia copiilor bate istoria rurală și e mai bine așa.
E una din puținele dimineți ploioase ale acestei veri în București. Plouă în rafale și tună puternic. Adulții se adăpostesc pe unde apucă, sub umbrele, sub streșini sau hambare. Dar cei mici aleargă nestingheriți prin Muzeul Satului și descoperă bucuroși noi locuri de joacă – un vechi carusel cu cai, un tobogan instalat într-o casă din copac sau un beci deschis.
Grupul e format din refugiați ucraineni, care au hotărât ca în vacanța de vară să-și ia puțin timp pentru a descoperi orașul în care trăiesc de mai bine de un an. Ghid le este Marina Provilska, o ucraineană de 38 de ani, care își câștigă existența din a le arăta refugiaților de război frumusețile României.
Situat în nordul Bucureștiului, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” se întinde pe o suprafață de 9 hectare și cuprinde o colecție de case țărănești, biserici și instalații populare.
Ceva mai aproape de Ucraina
Când ploaia se mai domolește, crește interesul adulților pentru clădirile din parc. Intră cu multă băgare de seamă într-un grajd pentru vaci, încearcă să înțeleagă mecanismul de funcționare al unei prese pentru ulei și zăbovesc în fața unor obiecte de lut.
„Unele case îmi amintesc de cele din Zakarpatia”, spune una dintre mame, fără să aștepte un răspuns. Zakarpatia este o regiune aflată în vestul Ucrainei, la granița cu România, Ungaria și Slovacia.
„Seamănă mai mult cu cele din Cernăuți”, observă o altă femeie. „Doar a fost parte a României, dar acum e în Ucraina”, își explică similitudinile. Bucovina de Nord face parte din teritoriul ucrainean din 1944, când a fost anexată de URSS.
Oamenilor le sunt familiare toate detaliile dintr-o cameră țărănească: scaunele de lemn, ștergarele așezate la icoană și pereții decorați cu carpete. Stilul bisericilor nu-i la fel, dar tot din lemn se făceau și-n satele ucrainene. Oamenii se bucură să descopere aceste mici lucruri în comun. Poate că nu sunt, până la urmă, atât de departe de casă.
Cel mai mare muzeu în aer liber e lângă Kiev
Marina încearcă să-i ghideze prin toate colțurile României și le explică specificul fiecărei regiuni. Sibiul și Constanța sunt primite cu zâmbete largi și comentarii despre vizitele familiilor prin acele părți. „Există un muzeu al satului și-n Sibiu, Astra îi zice”, spune unul dintre vizitatori.
Remarca deschide oportunitatea de a povesti și despre Muzeul Vieții și Arhitecturii Populare al Ucrainei. E cel mai mare muzeu în aer liber din Europa, desfășurându-se pe mai mult de 130 de hectare. Este situat în sudul Kievului, în satul istoric Pirohiv. Este mult mai tânăr decât cel al Satului, fiind înființat la 1969, pe când Dimitrie Gusti a pus bazele muzeului din București în 1936. Este împărțit în două secțiuni, ca istoria țării vecine: viața și arhitectura rurală înainte de Revoluție, respectiv în lumea sovietică.
Văzând cât de asemănătoare sunt culturile română și ucraineană, un bărbat e curios să afle de ce este limba română de origine latină și ce influențe a primit. Marina îi face un rezumat al istoriei teritoriului danubiano-pontic, de la Dacia Felix la vasalitatea față de Poarta Otomană și la protectoratul rusesc al Țărilor Române. Discuția se încheie cu concluzia că și-n vocabularul român se găsesc cuvinte similare cu cele din rusă sau ucraineană. Sunt mai multe punți de legătură și asta i se pare interesant.
Descoperirea culturii române e importantă
„Obișnuim să-i ducem pe copii adesea la muzee și la expoziții. Cred că e important pentru ei să descopere lucruri noi și ne place să călătorim”, explică Olena, una dintre mamele care a venit cu familia la Muzeul Satului. A fugit din Nikolaev și stă în România de un an, alături de soț și de cei doi copii – o fată de 15 ani și un băiat de 10 ani.
„Eu eram învățătoare în Ucraina, așa că sunt foarte interesată de activitățile lor extracurriculare”, continuă femeia. De când au ajuns în România, au călătorit în mai multe orașe din țară: la Sibiu, la Constanța și la Sinaia. „În viitor ne dorim să ajungem și undeva prin Transilvania.”
În timpul liber, Olena face voluntariat la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, unde ajută la organizarea diverselor evenimente și face tururi ghidate în ucraineană pentru refugiați.
Vizitase România înainte de război
Marina este ghid turistic doar pentru grupurile de refugiați ucraineni din România. Însă își dorește să facă din asta o meserie full-time și să întâmpine orice străin ar dori să cunoască țara. S-a hotărât să aibă acest job înainte ca autoritățile să schimbe programul de finanțare pentru refugiați și să ceară, în mod obligatoriu, ca aceștia să-și găsească un loc de muncă.
Ea a început să descopere România încă din primele luni de când a fugit din calea războiului. A ajuns la București la scurt timp după invazia din februarie 2022. A plecat din Odesa împreună cu alte rude și prieteni, în total 12 oameni: cinci mame și șapte copii.
A ales să se stabilească în România nu doar pentru că era aproape, ci și pentru că mai vizitase țara înainte de război. În Odesa, lucra la o firmă de materiale de construcții, ca șefă de aprovizionare. Într-o vară, firma a organizat un teambuilding de două săptămâni în Carpații românești.
„Am făcut rafting și drumeții pe munte. A fost foarte frumos, chiar dacă ne temeam de urși”, își amintește Marina.
„Știrile îți afectează psihicul”
Primele luni de exil au fost traumatizante, ca pentru majoritatea celor care și-au ferecat casele și-au pornit în necunoscut. Zilele ei s-au împărțit între voluntariat în ajutorul noilor sosiți și reprize de plâns și teamă pentru viitor.
„Mi-am dat seama că nu pot continua așa”, spune Marina. Așa că a căutat o portiță de scăpare din universul războiului și al durerii. A mers pe cea mai la îndemână cale: și-a luat de fiica de 14 ani și a început să exploreze România, atât cât le permitea timpul și bugetul.
Ne-am plimbat mult. Călătoriile sunt ca un mic pansament pentru creier. Să stai doar să privești știrile îți afectează psihicul și sistemul nervos.
Marina Provilska, ucraineană refugiată în România:
Nu a trecut mult timp până când alți refugiați i-au cerut să-i ghideze prin România și-așa a făcut primii pași în cariera de ghid turistic. „După ce am făcut scurte tururi pentru familia mea, mi s-a propus să fac excursii pentru alte grupuri care nu aveau multe cunoștințe despre România. Companiile de turism nu le pot oferi tururi în limba ucraineană, iar unii dintre ei nu fac parte din intelectualitate, să stea să descopere singuri istoria locurilor”, explică Marina cum a ajuns în postura de ghid turistic pentru compatrioții ei.
„Înainte să înceapă războiul, unii ucraineni aveau prejudecăți față de România, ca mulți alți europeni. Iar pentru mine a fost o bucurie că le-am deschis mai larg oamenilor ușile istoriei, să vadă dincolo de stereotipuri”, mai spune Marina.
„Mi-a cerut să revenim la București repede”
Până acum câteva luni, Marina nu se gândea să-și construiască o viață în România. A convins-o însă fiica ei. „Ne-am dus în Ucraina pentru a face rost de câteva documente de care aveam nevoie. Cât am stat în Odesa, s-a speriat de atmosfera din oraș, s-a temut de raiduri și de alarmele aeriene. Mi-a cerut să revenim la București cât mai repede”, povestește Marina.
Deși mulți ucraineni au revenit în Odesa în ultimele luni, orașul nu mai este la fel de sigur, explică femeia. Poziția-cheie pe ruta de transport a grânelor a făcut orașul din nou o țintă pentru ruși. „Tot teritoriul de la Galați la Odesa a devenit câmp de luptă acum”, comentează Marina.
„Asta mi-a ușurat însă cel mai mult decizia de a rămâne: fiica mea s-a adaptat aici, și-a făcut prieteni români și ucraineni, e înscrisă în sistemul de educație românesc”, continuă Marina. Din toamnă, fata va începe cursurile prin prezență fizică, după ce anul trecut a studiat doar online la școala din Odesa. A fost înscrisă la o școală privată din București, care a rezervat locuri gratuite pentru refugiați, unde va învăța după programa ucraineană, dar cu predare în limba engleză.
Inclusă într-o campanie TV a UNHCR
Marina a realizat în acest timp că trăiește în România pe perioadă nedeterminată. Întoarcerea acasă nu mai este acum în capul listei lucrurilor de făcut în viitor. Nu mai trăiește în așteptare. O ia de la zero.
Cel mai important a devenit să obțină certificatul de ghid turistic, să aibă o slujbă full-time. E un proces destul de lung, care presupune să învețe limba română, limba engleză și istoria României. „Când am venit în România, ăsta a fost și cel mai dificil lucru cu care ne-am confruntat: bariera de limbă”, spune Marina, care acum deja înțelege expresii și fraze simple în românește.
Cursurile de română sunt gratuite pentru refugiați, fiind furnizate de UNHCR prin ONG-uri partenere. De altfel, agenția ONU pentru refugiați i-a oferit Marinei și asistență financiară la începutul șederii ei în România. Cu banii primiți, a reușit să cumpere lucrurile necesare familiei și să-și recâștige speranța că va putea avea un viitor în țara adoptivă, spune ea.
4.333 de refugiați
au primit protecție financiară din partea UNHCR, de la începutul războiului și până la finalul lunii iulie 2023. Sprijinul constă în 630 de lei/ refugiat/ lună și se acordă timp de patru luni.
Colaborarea cu UNHCR, dar mai ales dorința Marinei de a se integra în societatea românească au făcut ca ea să fie inclusă într-un spot de campanie prin care agenția ONU dorește să combată stereotipurile legate de refugiați.
Vrea să organizeze propriile tururi
Istoria României o învață online, puțin câte puțin. La început, doar o asculta povestită, acum a avansat și caută singură sursele de documentare. „E foarte interesant să învăț și istoria Bucureștiului. Nu-mi este nici foarte greu, pentru că nu se întinde pe o perioadă prea lungă de timp”, explică Marina. Capitala României are o istorie de 560 de ani; spre comparație, Odesa datează din perioada Antichității, când era o colonie grecească.
Prin București, Marina a realizat tururi ghidate în cele mai populare locuri: la clădirea Parlamentului, la Casa Ceaușescu și la Muzeul Cotroceni. S-a dus acolo unde i-au cerut grupurile de vizitatori. „Jumătate din timp îl dedic excursiilor private. Uneori ajut și unele companii să organizeze călătorii mai scurte pentru copii”, explică ucraineana. Aceste colaborări i-au asigurat și traiul zilnic.
Însă acum își dorește să fie ea cea care propune locurile sau traseele, așa cum s-a întâmplat vizita la Muzeul Satului. Dacă înainte era contactată de oameni, pentru că i se dusese vestea în comunitate, acum postează pe rețelele sociale și doritorii se înscriu. Pentru copii, participarea e gratuită, iar adulții îi oferă orice sumă doresc.
„Pentru mine, însă, bucuria cea mai mare este când îi văd că sunt interesați de ce le povestesc. Chiar dacă vin fără prea mari așteptări, cu cât află mai multe, cu atât vor să știe alte detalii”, spune Marina. „Încerc să-i țin conectați, să introduc mereu câte un detaliu mai puțin cunoscut sau o anecdotă care să le trezească interesul.”
