Un copil crescut la țară de bunici, o fetiță cu o carte sub braț, “un editor al faptelor”, “otrava de la România Liberă” și, dincolo de toate, “un om normal”. Sunt lucruri mai puțin știute despre Gilda Lazăr, fost jurnalist, fost purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe și, de 27 de ani, membru al echipei Excom din JTI, pe care le aflăm dintr-un interviu pentru Metropola TV, realizat de Cora Muntean, ziarist cu o experiență de aproape 30 de ani.
Suntem în premieră în casa lui Gilda Lazăr. Cine nu o cunoaște pe Gilda? Toată lumea o cunoaște și o apreciază. A trecut prin toate etapele, iar acum lucrează la o corporație. Îți este bine, dar e implicată foarte, foarte mult. Ce vrei să schimbi?
Nu știu dacă vreau să schimb ceva. A trecut vremea în care credeam că pot să schimb, adică anii de după Revoluție. Dar îmi place să fac bine ceea ce fac. De-a lungul anilor, am învățat că, dacă nu faci ceea ce-ți place, atunci să îți placă ceea ce faci. Iar eu mă bucur de fiecare clipă și mă implic întotdeauna în proiecte. Nu sunt genul care ia lucrurile de-a gata, sunt foarte atentă la detalii. Cred că în mine zace și acum un editor.
Un editor al faptelor.
Implicarea, responsabilitatea, atenția și multă, multă muncă, toate se văd. “Otrava de la România Liberă”, îmi spuneau cei de la Guvern. Aveam un stil foarte matur, eram foarte categorică, extrem de incisivă, fără să fiu agresivă. Oamenii erau surprinși când mă și cunoșteau. Era o mare diferență între stilul jurnalistic și felul meu de a fi. Se spunea că aș avea în jur de 50 de ani și că aș fi fată bătrână, după stilul articolelor. În realitate, aveam 26 de ani, eram măritată de la 18 ani, iar fiul meu era în clasa întâi. Îmi povestea Dorel Șandor, de la Departamentul de analiză al Guvernului, că politicienii aveau dosare cu articolele mele și făceau analiză pe text. Când puneam un semn de întrebare sau de exclamare, întrebarea era un semnal că ceva nu e în regulă și că acolo trebuia lucrat.
Erai conștientă atunci de importanța pe care o aveai?
Nu. Noi am apărut după Revoluție, eram câțiva, jurnaliștii noii epoci. Eram extrem de implicați și trăiam tot ce scriam, pentru că eram convinși că putem schimba lucrurile. Dar aveam o anumită modestie, nu ne credeam buricul pământului. Eram reporteri, cei care alergam, adunam știrile, ne documentam și veneam cu material proaspăt. Dar îi aveam în redacție pe seniori. La Dreptatea erau Eugen Mihăescu și Paul Lazărescu. La România Liberă îi aveam pe Uncu, Creangă, Băcanu, Tia Șerbănescu. Nici nu puteam să ridicăm ochii când eram în fața lor, pentru că le recunoșteam experiența și senioritatea. Ne-au fost mentori, iar încurajările lor, îndrumările, sfaturile au fost esențiale.
Vorbind despre jurnaliști, spune-ne mai multe despre Bursele JTI.
Pornește totul de la șansa pe care am avut-o noi, cei din generația mea. Eu am participat la un altfel de program în 1995, dar înaintea mea au fost și alții. Era un proiect al National Forum Foundation (NFF) dedicat jurnaliștilor din Europa Centrală și de Est, în ideea că învățăm să facem presă într-un regim democratic, în țara tuturor libertăților, în SUA. Bursa a fost de trei luni și am continuat să rămân apropiată programului și trainerilor de atunci. În anul 2000, când Fundația a decis să redirecționeze fondurile către alte zone geografice, iar eu eram deja la o companie multinațională, am reușit să-mi conving colegii că e un proiect în care merită investit. De ce? Pentru că un jurnalist profesionist este benefic pentru guvern, pentru societate, pentru business. Un jurnalist care știe cum să se documenteze, cum să abordeze subiectele și care îndrăznește, iar cineva format în America asta face. Presa, forța aceea din spatele politicii și care uneori ține loc de politică, e de mare utilitate publică. Așa cum a fost în ’96 în cazul nostru. Deci, din 2000, JTI a preluat finanțarea. Programul a evoluat, s-a schimbat; din America, bursele au fost transferate la Bruxelles în momentul în care România a devenit stat membru al Uniunii Europene și am descoperit că nu suntem pregătiți să traducem din bruxeleză, care este o limbă cu totul deasupra limbilor vorbite la Bruxelles. Organizatorii s-au schimbat de la National Forum Foundation, apoi Freedom House, ulterior Fundația Euromonitor, iar de câțiva ani proiectul este realizat în colaborare cu AD Media și cu foști jurnaliști care au participat la program: Dan Apostol, Gabi Giurgiu, Angela Avram, Maria Țoghină, Alice Taudor.
Pe linia cu bursele ai mers pentru a fi în continuare legată de profesia pe care ai iubit-o atât de mult. În 1995, ai câștigat premiul pentru cea mai bună jurnalistă femeie din România. Ce te-a apropiat de cultură?
Mi-am dorit foarte mult să fiu soprană sau să fac teatru. Nu se putea atunci, pentru că dacă nu intrai la facultate, erai obligat să muncești, iar mama nu își permitea să mă țină acasă. Așa că m-am reorientat către un domeniu practic și am intrat la Litere, română și rusă. Sigur că am rămas foarte atașată de fenomenul cultural. Toate corporațiile au proiecte de investiții comunitare, iar JTI România se singularizează și identifică prin susținerea culturii. În anul 2000, când am devenit japonezi, ne-am gândit cum să marcăm evenimentul și am adus la București Bejart Ballet din Lausanne. Aveam sediu în Elveția, eram japonezi. Așa a început seria Întâlnirilor JTI, bazate pe un concept japonez, potrivit căruia a face afaceri nu înseamnă nimic altceva decât o serie de întâlniri cu oamenii, cu natura, cu arta. Din 2000 s-au făcut 25 de ediții, cea de-a XXV-a în 2024. Aducem în România câte o companie mare de dans contemporan sau un spectacol în premieră. Astfel, publicul a devenit mult mai educat, mai selectiv și și-a cultivat gustul pentru dansul contemporan. În prezent, nu mai există festival important de teatru sau film fără spectacole de dans. Mă bucură foarte mult. Oamenii nu mai întreabă cine vine la întâlniri, ci când sunt întâlnirile.
Și de Sibiu ești foarte legată.
Am fost convinși să susținem Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu în 2008, odată cu participarea la festival a unui actor tezaur pentru Japonia, Nakamura Kanzaburo XVIII Kanji Tsushima. Ambasadorul de atunci spunea că venirea acestui actor este mai importantă decât vizita unui prim-ministru japonez în România. A fost suficient să ne implicăm o dată, pentru că din momentul în care ajungi la Sibiu, intri în atmosferă și faci parte din magie. Plus că e toată echipa aceea extraordinară, e Constantin Chiriac care face minuni și te face să crezi că ceea ce spune e adevărat. Și chiar este.
Despre Gilda Lazăr, personal, nu prea se știu multe. Hai să mergem în trecut. Unde te-ai născut?
M-am născut la spitalul Brâncovenesc, dar am fost crescută de bunica la țară, pentru că mama muncea în București, locuia cu chirie, lucra și nu putea să aibă grijă de mine. Părinții mei s-au despărțit când aveam mai puțin de un an și am rămas în grija mamei. Prin urmare, am ajuns la mama mamei, într-un sat aproape de București. Acum, dacă mă uit înapoi, copilăria a fost frumoasă, pentru că eram copil și nu simțeam atât de tare grijile. Am trăit într-o casă de paiantă, cu prispă, fără curent electric, cu pământ pe jos, desculță, dar cu o carte sub braț în cea mai mare parte a timpului. Bunica era singură, rămăsese văduvă de război la 28 de ani, cu cinci copii. În aceeași curte locuiau străbunicii, socrii ei. Tataie, străbunicul, mă iubea foarte mult; nu știu dacă își iubise copiii cum m-a iubit pe mine. La el mergeam seara să-mi citească povești. Pe vremea aceea, la școală, aveam vocabular, un caiet în care treceam cuvintele necunoscute. M-am dus la tataie să-l întreb ce înseamnă „cicatrice” și a zis că nu știe. Am început să caut definiții; acolo și atunci a început curiozitatea, explorarea. Aveam un radio cu baterii; îmi aduc aminte și acum de cotele apelor Dunării, teatrul radiofonic și poveștile de la „Bună seara, copii”, „Noapte bună, copii”.
Când am trecut în clasa a cincea, ai mei s-au reîmpăcat pentru o vreme și m-au adus la București, după care s-au despărțit din nou și am rămas din nou cu mama. Stăteam cu chirie, într-o mansardă, aproape de spitalul Colțea. De acolo, „din pod”, vedeam cum se ridică Teatrul Național și Intercontinentalul, care atunci se construiau.
Gilda, povestește-ne, te rog, în afară de străbunicul, care sunt oamenii de la care ai învățat?
Am fost un copil foarte norocos. Am avut un profesor de muzică extraordinar, Corneliu Mandru, un mare patriot, dirijorul corului de la Școala 188. Eu eram cea mai mică, în clasa a cincea, dar am devenit solista corului. Nu îți poți imagina câtă încredere mi-a dat în mine. Am făcut emisiuni de radio, de televiziune, teleșcoală. Așa l-am cunoscut pe Mihai Mălaimare. Am găsit acum vreo 20 de ani într-un plic un tichețel de la poștă, 275 de lei. Pe spate scrisesem „primi mei bani munciți”. Erau bani primiți de la radio. Poate atunci a început legătura mea cu lumea comunicării. Am avut întotdeauna noroc de oameni minunați. Vecina de la parter, Ilona Țachis, de la care am învățat să gătesc, să apreciez mâncarea. Sunt oameni pe care nu am cum să-i uit. Proprietarii casei în care locuia mătușa, familia Fortunescu. El fusese pilot de încercări, făcuse războiul și pușcărie politică de două ori. Avea un singur ochi și tije peste tot. Scria un dicționar al înțelepciunii. Plus cei care veneau în familie: dirijori, doctori, absolvente de drept, și Choisy Mangiru, doamne care nu lucraseră niciodată, ca în „Scrinul negru”, dintr-o altă lume. Am învățat de la ei foarte mult. Cum să vii în vizită, cum să stai pe scaun, să faci conversație, să te bucuri de lucruri mici. În vremurile acelea, era greu cu mâncarea, dar făceau sărățele sau coniac din chimen, de exemplu, pentru „tratații”. Îmi aduc aminte cum împărțeau un pepene și se mâncau feliile cu cuțitul și furculița. Erau personaje fabuloase. Noi am avut puterea să trecem peste greutăți și n-am fost personajele din Camil Petrescu sau George Călinescu. Dar am fost oamenii timpurilor noastre.
Ca să-ți clădești o viață atât de frumoasă a fost nevoie de multă, multă muncă, seriozitate și studiu. Și ți s-a ascuțit și acel simț al dreptății.
Așa e; pentru mine, dreptatea a fost valoarea fundamentală. Deși am realizat mult mai târziu că uneori nu e important să ai dreptate, ci să ai liniște. Am învățat multe lecții. De exemplu, lecția americană: să zâmbești, să te uiți în ochii oamenilor și să pui întrebări. Cât am fost noi copii în comunism, nu prea zâmbeam. Dacă zâmbeai, erai suspect. Nu prea ne uitam în ochii oamenilor, pentru că nu era bine să-ți citească cineva pe chip ce gândești cu adevărat. Nu puneam întrebări, pentru că cine punea întrebări era prost. Așa era atunci educația: trebuia să le știm pe toate. După aceea, am învățat că zâmbetul te definește, că se aude și la telefon, că oamenii au mai multă încredere în cineva care zâmbește și nu se încruntă. E bine să te uiți în ochii oamenilor, pentru că ochii sunt oglinda sufletului și e bine să pui întrebări, pentru că asta înseamnă interes și curiozitate.
Spune-ne cum a fost perioada de la Externe. Și acolo ai crezut că poți să schimbi ceva. Veniseși din America, cum spui, cu o altă filozofie.
De fapt, au fost trei burse în America. Una de o lună, „International Visitors”, pentru tineri cu potențial de leadership, acordată de Ambasada SUA. Ofițerul de presă al Ambasadei m-a cunoscut la guvern, la o conferință de presă, după care mi-a propus acel program în 1993. Apoi am fost în 1995 cu o bursă NFF de trei luni. Și o săptămână, când lucram deja la Externe, am făcut pregătire la Departamentul de Stat cu Nick Burns, purtătorul de cuvânt al doamnei Madeleine Albright, pe care am cunoscut-o atunci și cu care am reușit să aranjez mai târziu vizita Ministrului de Externe Adrian Severin la Washington. Am ajuns la Externe pentru că nu mă mai simțeam comod în presă, fiindcă începuse cenzura. La modul „poate nu e momentul să scrii asta acum”, „schimbă titlul că e prea dur”, „e prea cinică această concluzie”, și așa mai departe. Atunci mi-am zis: dacă nu mai putem fi noi înșine în presă, hai să-i ajutăm din interior. Mi s-a făcut propunerea de a merge la Guvern, purtător de cuvânt al domnului Ciorbea. N-am fost de acord cu componența guvernului, cu cine era în Justiție și Reformă și nici cu Ciorbea. Am acceptat, într-un moment nebun, să mă duc la Externe. În sfârșit, opoziția ajunsese la putere cu sprijinul României Libere. Mi s-a întâmplat exact ca după 1989, când am crezut că a venit Revoluția și nu mai există bișnițari și nimic rău pe lumea asta. Am nimerit într-un conflict inter-instituțional în care fiecare trăgea în câte o parte, fără aceeași direcție. De la libertatea absolută, când scriam tot ce îmi trecea prin cap, de la titlu până la semnătură, fără să intervină nimeni, dintr-odată s-a schimbat tot. Jurnaliștii erau doar canale de comunicare, receptori. Nu era ceva care să mi se potrivească.
Vreau să te rog să-mi spui cum te vezi acum ca om împlinit, când te uiți în trecutul tău, cum te simți. Ești mândră de ce ai devenit? Ești mândră că prin puterile tale ai realizat tot?
Sunt împăcată cu mine însămi și foarte bucuroasă de ceea ce am reușit să fac și să învăț. De ceea ce am lăsat în urmă și de felul în care am influențat niște oameni. Sigur că aș fi putut să fac altceva. Nu m-a tentat politica, deși am avut oferte. Nu m-a tentat să rămân în diplomație. Putem să plec la New York sau la Oslo, dar m-am întors în presă. După aceea a început aventura cu businessul. Cine credea că o să rămân 27 de ani într-o companie multinațională? Poate, vreodată, aș putea intra în politică. Nu știu. Dar eu mi-aș dori foarte tare să mă apuc să scriu cărțile care au rămas nescrise. Fiind atât de perfecționistă și încercând să dau tot acolo unde sunt, nu mi-a mai rămas timp și pentru marile pasiuni. Singura pe care n-am cum să nu o satisfac este o pasiune comună pe care o am cu soțul meu: dragul de a călători. N-am ajuns la Polul Nord și nici la Polul Sud, am vizitat însă 176 de țări și teritorii, toate după Revoluție. Citesc și scriu mai puțin în comparație cu cât aș putea. Dar e o vreme pentru toate.
Îți mulțumesc, Gilda, m-a mișcat foarte mult tot ce mi-ai spus. De la un copil care a trecut prin atât de multe, iată ce ai ajuns.
Am ajuns un om normal.
Inerviul a fost preloat din prestigioasa Revistă ,,NOI DESPRE NOI,, care reprezintă imaginea JTI
Interviu realizat de: Cora Muntean
Materialul a fost difuzat în Exclusivitate itegral în emisiunea CoraZone de la Metropola TV
