România contează prea puțin la nivel global și european. Cercetător la Institutul Universitar European din Italia, Veronica Anghel consideră că politică externă a României e una palidă și aduce mai degrabă cu a unui stat neutru. Din această cauză, țara noastră nu are o voce care să conteze în plan extern, mai ales în momente critice.
România contează prea puțin la nivel global și european, spun analiștii politici, iar problema persistă de decenii. Și asta nu pentru că am fi ignorați sau marginalizați de partenerii noștri europeni și transatlantici, ci mai degrabă din cauza propriilor limitări. De altfel, în toți acești ani, indiferent cine s-a succedat la putere, România nu a reușit să iasă la rampă și să-și construiască imaginea unui partener cu adevărat serios, în pofida unor declarații sforăitoare de la Cotroceni sau din cabinetele miniștrilor de externe din ultimii 15-20 de ani.
Dacă alte țări din fostul lagăr comunist, spre exemplu Polonia, au reușit să devină interesante din punct de vedere strategic și economic în egală măsură pentru SUA și Uniunea Europeană, Bucureștiul a pierdut aproape toate trenurile în care s-ar fi putut urca.
Comparațiile care nu ne avantajează
Edificator este și faptul că ultimii trei președinți ai Statelor Unite, Barack Obama, Donald Trump și Joe Biden au vizitat în repetate rânduri Varșovia, însă nu au fost niciodată la București.
În același timp, în plan european, polonezii au reușit să devină parteneri principali pentru motoarele Uniunii Europene, Germania și Franța. Astfel, Polonia face parte din Triunghiul de la Weimar, alături de Franța și Germania, unde este pe picior de egalitate cu cele două mari puteri. Evident, România privește de pe margine.
Însă și țări mai mici și aparent mai puțin lipsite de importanță, cum e cazul Estoniei, punctează mai mult decât o face România. Iar cel mai bun exemplu este faptul că politiciană estonă Kaja Kallas, fost premier în țara sa, a fost desemnată șef al diplomației europene.
Veronica Anghel este cercetător la Insititutul Universitar European din Firenze, Italia, iar printre domeniile sale de specializare se află analiză de risc și politică europeană. Într-un interviu pentru „Adevărul”, Veronica Anghel arată că România nu are o politică externă foarte clar definită, motiv pe pentru care nu reușește să își atingă întregul potențial.
„Este în continuare neclar ce își dorește Romania să facă în politica sa externă. Nu cred că astfel de planuri (n.r.- de a adera la Triunghiul de la Weimar sau alte organisme internaționale) sunt într-adevăr urmărite de România pe plan extern. România are o tradiție axată prioritar pe diplomație culturală la misiunile din străinătate. Asta reduce abilitatea țării de a fi un interlocutor politic principal, mai ales în momente critice sau de schimbare geopolitică”, începe experta.
Ambițiile, în adevăratul sens al cuvântului lipsesc, iar problema pleacă încă de la guvern. Iar diplomația este evident la același nivel.
„E greu de identificat o idee sau o oarecare viziune cu orice grad de ambiție cu care putem asocia guvernul român. Poate că această viziune există, dar nu este vizibilă, așa că rămâne umbrită de numeroasele alte voci care sunt mult mai coerente în a-și stabili reputația și a-și urmări scopurile”, mai spune ea.
De ce neutralitatea nu e opțiune serioasă
Pe de altă parte, România ar putea să ia exemplul unor țări mai mici precum Estonia, care reușesc să își facă auzită vocea și să aibă de multe ori un cuvânt serios.
Iar dacă reprezentanții curentului suveranist cer cu insistență ca România să devină un stat neutru, în politica externă a țării putea fi remarcată în ultimii ani o asemenea tendință. Asta înseamnă că politica externă a Bucureștiului seamănă cu cea a țărilor neutre și care evită să iasă în evidență, exact așa cum și-ar dori și suveranistul Călin Georgescu. Evident, acest lucru nu avantajează deloc România și ar fi mai degrabă un cadou pentru Rusia lui Putin, care e oricum cu ochii pe România. Veronica Anghel explică de ce România nu poate jongla cu acest lucru și nu își poate permite o politică externă așa cum au țări ca Elveția și Austria.
„Estonia sau Finlanda sunt exemple excelente de țări mult mai mici care, prin diplomația și conducerea lor politică activă, au reușit să își asigure un rol major în construirea rolului lor în Europa. Sau poate că viziunea este de a fi mai degrabă o țară neutră și invizibilă politic, dar care investește în parteneriate economice. Uneori mă gândesc la România ca la «Elveția Europei de Est» sau ca Austria, ambele țări care își doresc neutralitate și să nu iasă în evidență prin politica externă. Doar că, spre deosebire de acestea, România este membră NATO, are o altă poziție geopolitică și o economie mai puțin interesantă decât cea a acestor țări. Așadar, România poate să urmărească multiple căi în a-și defini o identitate în Europa, dar deocamdată nu a făcut aceste alegeri”, încheie Veronica Anghel.
