De ce produsele alimentare românești sunt mai scumpe decât în UE? Care sunt cele 5 motive? Profesorul de la ASE Cristian Păun spune că motivul este structura economiei.
Produsele alimentare românești sunt mai scumpe decât în UE
De ce produsele alimentare românești sunt mai scumpe decât în UE? Care sunt cele 5 motive? Profesorul de la ASE Cristian Păun spune că motivul este structura economiei româneşti.
Printre cauze se află inflaţia şi, odată cu ea, cursul valutar. Apoi subvenţiile, care sunt mai mici, la noi. În fine, este problema valorii adăugate şi a nivelului de provesare mici ale produselor.
De ce produsele alimentare românești sunt mai scumpe decât în UE? Care sunt cele 5 motive?
„În primul rând, vorbim de un curs de schimb cu probleme”, spune Păun.
Anume, „când tu ai inflația dublă sau triplă față de Zona Euro, dar cursul de schimb nu schițează nici o fărâmă de depreciere (este fixat artificial, după părerea mea), împărțind prețurile în lei, care au luat-o razna, la un curs nominal mult sub cel real, ajungi la o diferență de preț în euro semnificativă și în creștere”.
Această diferență, cu cât situația artificială a cursului de schimb va continua, „alimentează din plin importurile și lovește în competitivitatea (cea care este) producătorilor români”, explică universitarul.
Producătorii români „trebuie să se descurce și cu subvenții mai mici, față de producătorii din Franța, Italia sau Germania”, aşa că „această fixitate a cursului de schimb devine și mai problematică / presantă pentru ei”.
Mai apoi, în România, „producția și concurența de produse alimentare este foarte rudimentară. Nu prea producem multe bunuri cu valoare adăugată mare, cu nivel de procesare ridicat”.
Caloarea adăugată este o măsură a contribuţiei fiecărei unităţi economice la produsul intern brut (PIB). Aşadar, dacă ai o valoare adăugată mică, ai un PIB mai mic.
„Valoare adăugată” înseamnă să reuşeşti să creezi un produs mult mai valoros decât costul său de producţie. Să explicăm mai simplu:
Un biscuit poate să aibă un cost de producţie reprezentând o zecime din preţul la raft, în magazin. Adică el să coste, ca să-l produci, 1 leu, dar să-l vinzi la 10 lei, din raft, pentru că asta e valoarea lui de piaţă.
Pe de altă parte, explică Cristian Păun, nu avem producţie internă de alimente, adică „oferta locală abia dacă acoperă 1/3 din cererea de carne de porc, de exemplu”.
Cauzele? Lipsa capitalului, lipsa experienței, o mentalitate greșită, problemele fito-sanitare, accesul scump și redus la capital – toate acestea fac ca tot ce se produce aici să fie mai scump sau mai prost calitativ decât ce vine din afară.
Pe de altă parte, spune Păun, aparent paradoxal, prețurile sunt mai mari aici decât în afară pentru că „aici avem plafonare de adaos, care reprezintă un stres suplimentar, mai ales pentru producătorul român”.
Mai avem şi „o lipsă clară de infrastructură, care ne face vulnerabili (infrastructură de transport, infrastructură energetică, infrastructură de irigații etc.). Toate sunt costuri în plus”.
Importăm valoare adăugată mare, pe materii prime româneşti
Cu alte cuvinte, ceea ce facem este să importăm produse cu valoare adăugată mare, realizate de alţii cu materii prime româneşti. Asta înseamnă că noi avem o valoare adăugată mică, iar alţii mare, adică creşterea PIB-ului e la ei, nu la noi.
„Procesarea și valoarea adăugată pentru multe produse agro-alimentare se întâmplă astăzi în afară. Producem grâu și importăm aluat sau paste”, explică expertul.
Sezonalitatea producție pune probleme suplimentare: nu reușim să conservăm, să păstrăm fructe sau legume multă vreme după ce producția este recoltată de pe câmp, detaliază Cristian Păun.
Secretul merelor poloneze
Merele noastre se termină după maximum o lună de la recoltare, arată acesta. „Cele poloneze încă apar proaspete în rafturi. Cum fac ei? Este, se pare, o întrebare mult prea misterioasă pentru producătorii români. La fel și cu strugurii, cu fructele de pădure etc”.
Secretul merelor poloneze constă în subvenţie pe preţ, care le face mai ieftine, deci mai vandabile. Pe de altă parte, ele, ca soi, nu sunt atât de active vegetal ca acelea româneşti, ceea ce le face mai rezistente la raft şi, deci, mai competitive.
Din toate aceste motive: inflație, risc sistemic, lipsă de sofisticare și diversificare a pieței etc., „producția agricolă este foarte riscantă pentru bănci. Dar nici nu încercăm să dezvoltăm alternative care să reconsidere piața de capital de la noi, pentru finanțările pe termen lung: IFN-uri (leasing, mai ales), fonduri de investiții etc.”.
Creditarea stagnează
Mergem pe aceleași scheme de creditare prăfuite și foarte costisitoare. Costurile acestea se văd în preț și în competitivitatea din piață, susţine Păun.
„La toate acestea, se adaugă productivitatea mai redusă, salariul minim mult peste valoarea adăugată și productivitate, piața muncii distorsionată (greu găsești zilieri sau angajați pentru muncile agricole), accesul limitat la tehnologie avansată (nu avem niciun producător lider mondial în echipamente agricole care să producă ceva pe aici) etc.
Da, alimentele costă mai mult la noi, ca în afară. Sau, dacă costă la fel sau mai puțin, au calitate mult inferioară. Nu pentru că unii au ceva cu noi. Pentru că noi nu avem nici o treabă cu… noi!”, conchide Păun.
