Poate diplomația conductelor să reducă influența Rusiei în Balcanii de Vest? se întreabă Idlir Lika, profesor de științe politice la Universitatea Ibn Haldun din Istanbul, într-o analiză publicată de Anadolu Agency. Răspunsul este simplu. Presiunea occidentală asupra celor patru țări membre NATO care nu recunosc Kosovo, și anume Grecia, România, Slovacia și Spania, pentru a pune capăt obstrucționismului lor.
Poate diplomația gazelor să reducă influența Rusiei în Balcanii. Controversa privind construcția conductei de gaz natural Interconexiunea Sudică între Croația și Bosnia a devenit noul cartof fierbinte politic în Bosnia și Herțegovina la începutul anului 2024. Proiectul în cauză are susținerea puternică a SUA și a UE deopotrivă, iar ideea construirii acestuia a fost propusă cel puțin din 2009, când Rusia a întrerupt furnizarea de gaze către Balcani prin Ucraina. Totuși, asaltul la scară largă al Kremlinului asupra Ucrainei în februarie 2022 a fost cel care a dat urgență proiectului.
Prin susținerea gazoductului, puterile occidentale vor să reducă actuala dependență totală a Bosniei de gazul rusesc și, ca atare, să închidă o deschidere periculoasă pentru Rusia. Moscova s-ar ar putea folosi de asta pentru a destabiliza această țară balcanică fragilă și profund divizată, ca o modalitate de a distrage cumva atenția de la asaltul său brutal asupra Ucrainei. Construcția gazoductului se confruntă însă cu obstacole interne și regionale, iar sabotorii au ținut prima pagină a ziarelor în ultimele două luni, atrăgând în special mânia SUA.
Pe plan intern, cei care se opun sunt principalul partid etnic croat din Bosnia și Herțegovina, Uniunea Democrată Croată (HDZ BiH) și liderul său, Dragan Covic. Deși partidul a aprobat legislația pentru construcția gazoductului în camera inferioară a parlamentului Federației bosniaco-croate, care este una dintre cele două entități autonome constitutive ale Bosniei și Herțegovinei, cealaltă fiind Republika Srpska, încă din decembrie 2021, refuză să o facă și în camera superioară și, prin urmare, a blocat întregul proiect până în prezent.
La nivel regional, însă, adevăratul și principalul stricător este partidul HDZ, aflat la putere, al premierului croat Andrej Plenkovic, protectorul croaților bosniaci. Faptul că un membru NATO și UE precum Croația blochează efectiv un proiect de gazoduct pe care SUA și UE îl susțin cu tărie nu ar trebui să fie o surpriză, având în vedere că Zagreb și Belgrad nu sunt angajate în favoarea integrității teritoriale la nivel de stat pentru Bosnia și, ca atare, nu doresc ca procesul de diversificare a aprovizionării cu energie să fie condus de musulmanii bosniaci, singurul grup etnonațional al țării care este cu adevărat angajat cu adevărat în favoarea statutului său de stat.
Condiția pusă de HDZ BiH pentru deblocarea legislației este că dorește ca gazoductul să fie operat de o nouă companie condusă de croații bosniaci, cu sediul în orașul Mostar din sudul țării, care este centrul administrativ al cantonului mixt din punct de vedere etnic al Herțegovinei Neretva, și nu de actuala companie BH Gas, deținută de Federație, care este controlată în mare parte de musulmanii bosniaci.
O astfel de condiție a atras recent furia unor oficiali americani la nivel înalt, a căror condamnare vehementă a lui Covic a subliniat importanța pe care SUA o acordă proiectului. Într-o scrisoare trimisă în luna ianuarie a acestui an miniștrilor de externe bosniac, Elmedin Konakovic, și croat, Gordan Grlic Radman … secretarul de stat american Antony Blinken a calificat justificările lui Covic drept „corupție evidentă și trznzacție în interes propriu”, presându-l pe acesta și, indirect, pe Croația să pună capăt obstrucționismului în această chestiune.
De asemenea, într-un discurs ținut la Universitatea din Sarajevo la 2 februarie, James O’Brien, recent numit asistent al secretarului de stat american pentru afaceri europene și eurasiatice, și unul dintre cei mai importanți avocați americani implicați în redactarea Acordului de la Dayton din 1995, a susținut că condiția lui Dragan Covic de a crea o nouă companie pentru operarea conductei este doar „pentru propriul său beneficiu politic și financiar”, calificând-o drept „cinism, împotriva interesului public” și concluzionând că „nu Dayton este problema; liderii politici ai țării sunt problema”.
Își va atinge scopul conducta de gaze naturale?
Oricum ar fi, recentele lupte politice interne dintre elitele etnonaționale din Bosnia în legătură cu o problemă cu încărcătură economică și geopolitică precum proiectul gazoductului nu ar trebui să fie deloc surprinzătoare într-o țară în care chiar și cele mai elementare servicii – cum ar fi spitalele, școlile, brigăzile de pompieri, serviciile de colectare a gunoiului și așa mai departe – sunt profund divizate pe criterii etnice într-un sistem care instituționalizează și obiectivează clivajele etnice. Presiunea occidentală și reasigurările adresate Croației și croaților bosniaci îi vor determina probabil să pună capăt obstrucționismului lor, dar toate acestea ridică totuși întrebarea: Dacă gazoductul ar fi deblocat și, în cele din urmă, construit, va sluji el la reducerea influenței Moscovei în Bosnia și, mai larg, în Balcanii de Vest?
Ar fi siguranță un pas pozitiv, dar nu ar rezolva miezul problemei, scrie Idlir Lika, profesor de științe politice la Universitatea Ibn Haldun din Istanbul, într-o analiză publicată de Anadolu Agency.
Influența Rusiei asupra Bosniei și a Balcanilor de Vest și potențialul său de a provoca probleme acolo nu provine în primul rând din folosirea drept arme de către Moscova a resurselor sale energetice sau din relația specială pe care o are cu Republika Srpska, care constituie probabil cel mai apropiat lucru pe care îl avem de o entitate client a Rusiei în regiune.
Mai degrabă, influența Moscovei asupra regiunii provine în primul rând din obstrucționismul și blocarea recunoașterii independenței Kosovo. Totodată este mai importantă verigă care unește interesele sârbești și rusești în regiune și care permite Belgradului să perpetueze instabilitatea în Kosovo, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și, adesea, chiar și în Macedonia de Nord.
Ca atare, pentru a închide orice deschidere către Moscova care să declanșeze instabilitatea regională, în afară de planurile de reducere a dependenței energetice regionale de gazul rusesc, cum ar fi gazoductul de interconectare sudică discutat aici, ceea ce este mai important, ar fi ca Kosovo să devină un membru NATO. Ceea ce este necesar în acest scop este destul de simplu: presiunea occidentală asupra celor patru țări care nu recunosc Kosovo în cadrul NATO, și anume Grecia, România, Slovacia și Spania, pentru a pune capăt obstrucționismului lor în această chestiune. Pe fondul războiului pe scară largă al Rusiei împotriva Ucrainei, mizele sunt prea mari pentru a ignora acest curs practic de acțiune.
