De ce Rusiei îi priește războiul din Ucraina. Pe 12 iunie, Rusia sărbătorește Ziua Independenței. Comemorarea a fost introdusă de președintele Boris Elțîn în 1992, prilejuind o ridicare colectivă din umeri: „Față de cine și-a declarat Rusia independența?”, se întrebau oamenii, scrie pentru „The Atlantic” istoricul și scriitoarea Anastasia Edel.
„Dar, la începutul anilor 2000, președintele Vladimir Putin a ridicat această zi la rangul de sărbătoare națională majoră, însoțită de o sumedenie de fluturări de steaguri. În ultimii doi ani, „Ziua Rusiei”, așa cum este cunoscută în mod popular, a trecut dincolo de reconstituirile victoriilor militare istorice pentru a sărbători invazia în curs în Ucraina – dublată de licitații de caritate și mitinguri motorizate în sprijinul trupelor, precum și flash mob-uri pentru a afișa unitatea națională marcată cu un hashtag care se traduce prin #WeAreRussiaWeAreTogether (Suntem Rusia Suntem Împreună)
Lăsând la o parte propaganda, Rusiei pare surprinzător de unită. În ciuda numărului mare de victime ale războiului, estimat de Serviciul de Informații pentru Apărare al Marii Britanii la 500.000, și a izolării aproape totală de Occident, totuși societatea rusă nu s-a destrămat. Dimpotrivă, pare să funcționeze mai bine decât înainte de război și dă semne clare de coeziune socială, odinioară impalpabilă. O explicație pentru acest paradox – înflorirea națională pe fondul calamității în curs – este că, spre deosebire de statele occidentale, care sunt gândite pentru a promova interesele cetățenilor lor, societatea rusă funcționează cu un singur scop: să servească interesele statului său beligerant.
O autocrație rigidă de când națiunea a ieșit din dominația mongolă în secolul al XV-lea, inclusiv șapte decenii de totalitarism în secolul al XX-lea, guvernul Rusiei nu a avut niciodată o separare efectivă a puterilor în stat. În cea mai mare parte a istoriei, statul a permis puține, dacă vreodată,, căi pentru o dezbatere politică reală sau disidență, în timp ce sistemul judiciar a acționat ca o ștampilă pentru ordinele conducătorilor săi. În perioada copilăriei mele, spre sfârșitul URSS, mesajul că drepturile individuale și individuale nu contează ne-a fost insuflat la școală: Я , pronumele rus care înseamnă „eu”, este „ultima literă a alfabetului”, ni s-a spus.
Acest gen de supunere față de colectivitatea întruchipată de statul rus este motivul pentru care Putin poare mobiliza atât de ușor societatea pentru război. Înainte de invazie, un sfert dintre ruși credeau că statul are dreptul să-și urmărească interesele în detrimentul drepturilor individuale. La peste doi ani de la carnagiu, sprijinul public pentru războiul din Ucraina se ridică la o medie de 75%. Așadar, cine să-l oprească pe autocratul rus?
Pe timp de pace, conformismul, nepotismul, un stat de drept slab și corupția nu inspiră inovația și inițiativa necesare pentru progresul economic. Dar când vine războiul, Rusia începe brusc să fredoneze pla unison. Aceleași lucruri care pun piedici Rusiei pe timp de pace — rigiditatea autoritarismului său; sistemul său de guvernământ centralizat de sus în jos; aparatul său de represiune; și economia sa dirijată — devin resurse în perioadele de conflict, întrucât permit guvernului să mobilizeze rapid și fără milă societatea și industria pentru efortul său de război, compensând înapoierea tehnologică și atomizarea socială care, altfel, caracterizează această țară.
O rațiune de a fi
Statului, războiul îi oferă rațiunea de a fi: protejarea rușilor de inamici. Cu alte cuvinte, Rusia a fost făcută pentru război.
Vigoarea reînnoită a Rusiei este evidentă: în 2023, PIB-ul său a crescut cu 3,6%, impulsionat de cheltuielile militare ale guvernului; se estimează că creșterea va continua în 2024. Plecarea capitalului din economie s-a încheiat în sfârșit, permițându-i lui Putin să avanseze proiecte de infrastructură grandioase. În loc de rafturile goale prezise de comentatorii străini, rușii continuă să se bucure de produsele lor preferate – redenumite cu mărci naționale – datorită achiziției sau confiscarii de către oameni din cercul Kremlinului de active aparținând companiilor occidentale care au părăsit piața rusă după invazie. Totodată, schemele dubioase care eludează sancțiunile economice au permis Rusiei să obțină tehnologii și componente strategice, inclusiv cele de care are nevoie pentru armamentul său , iar acest lucru a creat, la rândul său, oportunități de afaceri profitabile pentru antreprenorii ruși.
Țara abundă de bani: veniturile sunt în creștere peste tot. Salariul pentru înrolarea la luptă în Ucraina este de cel puțin opt ori mai mare decât media națională. Sumele forfetare plătibile celor răniți – sau, pentru cei uciși în luptă, rudelor lor – sunt suficiente pentru a permite achiziționarea de apartamente, mașini și bunuri de larg consum. Media rusă, oficială și neoficială, mustește de povești precum cea a lui Alexei Voronin, care nu regretă că a luptat în Ucraina, deși și-a pierdut o parte din picior acolo. «Acum am totul», spune el, după ce camera îl arată jucându-se jocuri video. Mama lui este de acord că fiul ei este un norocos – el doar «a călcat pe o mină», în timp ce câțiva dintre camarazii săi săi, înrolați la fel ca și el, au fost uciși.
Totodată, situația de pe front s-a îmbunătățit față de anul trecut. Voluntarii continuă să se înroleze pentru a lupta în Ucraina fără ca Putin să fie nevoit să ordone o altă mobilizare. În comparație cu perspectivele soldaților la începutul invaziei, șansele de supraviețuire sunt acum mult mai mari: armata rusă are arme și provizii mai bune, mulțumită, în parte, dorinței civililor din industria munițiilor de a lucra în ture non-stop pentru produce obuze de artilerie și drone, depășind producția ucraineană și occidentală. Pentru băieții noștri și Vom câștiga!, scrie graffiti-urile de pe rachetele și bombele rusești care bombardează Harkov și alte orașe și localități ucrainene.
O astfel de încredere nu este doar jingoism rusesc. După remanierea comandanților și îmbunătățirea logisticii, Moscova a câștigat teren în Ucraina, neutralizând contraofensiva ucraineană de anul trecut. Unitățile de comunicare rusești au învățat, de asemenea, să blocheze sistemele de sateliti occidentale și armele de înaltă precizie.
Între timp, Rusia a extins teatrul de război în avantajul său. A organizat cu succes operațiuni de sabotaj în Europa. Și-a sporit influența în Africa: după ce a absorbit forța paramilitară Wagner în armata sa oficială, Moscova și-a întărit relația cu diferite guverne și conducători de război locali. Lider autoproclamat în lupta globală împotriva hegemonia americană, Rusia a curtat cu succes regimuri ostile SUA din întreaga lume, inclusiv Iran și Coreea de Nord, precum și țări aparent neutre precum China, India, Ungaria și Brazilia. . Rusia este departe de a fi izolată din punct de vedere diplomatic.
Ratele de aprobare ale lui Putin rămân ridicate. În timp ce propaganda Kremlinului l-a prezentat drept un președinte pe timp de război ce apără Rusia de NATO și Occident, președintele Rusiei și-a mărit numărul susținătorilor. Liderul opoziției Alecsei Navalnîi a murit; alți dizidenți au fost exilați, închiși sau uciși, așa că niciun punct de vedere sau narațiune alternativă nu poate pătrunde. În loc să protesteze împotriva unui război care, din punctul de vedere al multora dintre ei, le ucide literalmente rudele – aproximativ 11 milioane de ruși aveau rude în Ucraina la începutul invaziei – tinerii ruși de astăzi se aliniază pentru a se uita la tancurile NATO capturate și se îngrămădesc la concertele cântăreților patrioti, unde cântă despre „Rusia” într-o exaltare aproape religioasă. Cel puțin o parte din această fervoare pare autentică. Mai mult de jumătate dintre ruși își exprimă încrederea că țara lor se mișcă în direcția bună.
Agresiunea ca apărare
Rusia nu este singulară, desigur, în bucuria sa față de o mișcare puternică pentru unitate națională în lupta împotriva unei amenințări externe percepute. Ceea ce este specific rusesc este însă că liderii săi autocrați își prezintă întotdeauna agresiunea drept apărare, iar poporul rus este invariabil de acord cu ea. Prinții Moscoviei medievale au pus mâna pe teritoriile învecinate sub pretextul „adunării pământurilor rusești ”. Țarii din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au extins această pretinsă apărare a Mamei Rusia pentru a include Crimeea, Țările Baltice, Finlanda, Polonia și Caucaz. În secolul al XX-lea, bolșevicii „au apărat realizările Revoluției” în provinciile Imperiului Rus care și-au declarat independența, forțându-i să se întoarcă sub jugul comunist.
Automitologia Kremlinului despre ofensa-ca-apărare a fost facilitată de două mari invazii: invazia napoleoniană de la începutul anilor 1800 și invazia nazistă din anii 1940. Aceste exerciții de rezistență națională au costat milioane de vieți – totuși evlavia oficială ordonă că tocmai acest sacrificiu este ceea ce a făcut Rusia mare. Putin a continuat tradiția sub o nouă conducere, luptând războaie imperialiste în Cecenia, Georgia și acum Ucraina. Timp de zeci de ani, mașina sa de propagandă a exploatat trauma reală a invaziei naziste pentru a susține ficțiunea că tot răul vine dinspre Occident, care invidiază măreția și resursele Rusiei și, prin urmare, este o datorie a fiecărui rus să se ridice împotrivă și să lupte împotriva lui.
Dacă locuiți în intre zidurile acestei Fortărețe Rusia, așa cum am făcut eu în timpul URSS, sentimentul de a fi asediat este aproape imposibil de ignorat. În tabăra de vară, jocurile noastre includeau „găsirea și dezarmarea” sabotorilor care se infiltraseră în tabără pentru a ne otrăvi cina sau a ne fura steagul. La școală și în timpul paradelor de vacanță, cântam versuri precum „Suntem oameni pașnici, dar trenul nostru blindat este pregătit!” Paranoia s-a atenuat în perioada perestroikăi de la sfârșitul anilor ’80 și a rămas la un nivel scăzut prin dizolvarea URSS în anii ’90, dar nu a murit niciodată. Faptul că Rusia poate produce astăzi trei milioane de obuze de artilerie pe an înseamnă că, chiar și în anii săi aparent democratici de după încheierea Războiului Rece, nu a făcut nimic pentru a-și destructura capacitatea militară.
Războiul lui Putin din Ucraina impune un cost mai mare decât a experimentat Rusia în multe decenii. El ipotechează viitorul Rusiei și al poporului său pentru a-și purta războiul colonial. O treime din bugetul de stat rus este acum dedicată efortului de război, dintre care o mare parte constă în pur și simplu a lansa tiruri asupra câmpului de luptă din Ucraina. Acești bani nu vor fi cheltuiți pe școli, spitale sau servicii sociale. O jumătate de milion de tineri zac morți în sicrie de zinc sau au devenit infirmi în scaune cu rotile. Civilii plătesc pentru acordul lor față de subjugarea completă a societății civile, absența libertății de exprimare și restricții severe de circulație. Totuși, orice așteptare că rușii, la un moment dat, își vor considera guvernul responsabil pentru toate acestea este greșită. În Rusia, suferința face parte din înțelegere.
Toată lumea se aliniază. Tancurile din epoca sovietică sunt scoase din depozite și trimise în prima linie, fabricile de pâine sunt convertite la producția de drone, grădinițele țes plase de camuflaj: „Totul pentru victorie” spune sloganul. Oamenii de afaceri care și-au pierdut proprietățile italiene trec peste pierdere și cumpără noi palate în Dubai cu bani din contracte militare guvernamentale. Denunțarea și urmărirea penală a sabotorilor nu mai este doar un joc în tabăra de vară. Toți la bordul trenului blindat!
Această simbioză nelegitimă a unei stat în stare marțială și a unui popor supus este o veste proastă pentru lumea liberă. Înseamnă că Putin a reușit să mobilizeze Rusia pentru a-și realiza visele de dominație, iar Rusia se poate afunda în mania expansionistă la infinit, mai ales că răspunsul occidental este îngreunat de teama de escaladare. Doar că Putin a escaladat deja, dezvăluind harta conflictului cu războiul său hibrid de sabotaje, operațiuni psihologice și intervenții în Africa.
O lecție pentru Occident
Occidentul trebuie să ia în serios această amenințare și să riposteze. Și aici, poate învăț o altă lecție de istorie a Rusiei.
După cum au descoperit atât Napoleon, cât și Hitler, a duce un conflict pe pământul rus poate avea un cost devastator. Pe de altă parte, înfrângerea într-un război dincolo de granițele sale poate fi fatală pentru conducătorii Moscovei. Numai când se confruntă cu acest tip de dezastru și umilire militară, autocrațiile ruse se clatină și se prăbușesc. Afectată deja de eșecurile sale în Războiul Crimeii (1853/56), care a accelerat abolirea iobăgiei și în războiul ruso-japonez (1904/05), care l-a silit pe Nicolae al II-lea să fie de acord cu un parlament și o constituție, dinastia Romanov nu a putut rezista catastrofei din Primul Război Mondial. Umilirea puternicei Armate Roșii din Afganistan în anii 1980 s-a dovedit a fi unul dintre cuiele din sicriul URSS. În urmă cu un an, la un punct culminant al campaniei Rusiei în Ucraina, Putin a supraviețuit rebeliunii liderului Wagner Evgheni Prigojin; de atunci, armata Rusiei și-a recuperat poziția, iar conducerea lui Putin s-a stabilizat. Dar dacă Ucraina poate începe să prevaleze, narațiunea lui Putin ca mare apărător al Rusiei nu va mai rezista, iar schimbarea de regim va deveni iarăși posibilă.
Până atunci, securitatea lumii va fi mereu în pericol în fața „națiunii învingătorilor”, așa cum îi place Rusiei să se intituleze. Între timp, pentru ruși înșiși, independența pe care sunt chemați să sărbătorească pe 12 iunie este pur și simplu un jurământ de loialitate față de un stat care îi tratează ca bunuri de unică folosință în cadrul planurilor sale imperiale”, conchide istoricul și scriitoarea Anastasia Edel într-o analiză pentru „The Atlantic”.
